Doamna Vacanţă,

                   

Mă dau cu trenul.Plec dintre betoane armate şi animale bipede către  

noroaie şi animale patrupede, de la automobile şi camioane la căruţe şi care.Mirosul de balegă de cal e mai plăcut decât motorina.Mirosul de oaie îmi place, nu-mi place mirosul creierului tău de oaie.

Mă văd pe-un deal, sus munte , jos vale.   

Doamna vacanţă e îmbrăcată în ploaie cu rochie îmbibată adânc în apă.Mitraliază cu stropi şi stropi , cu poc şi poc, cu piţi piţi.Ce senzuală e.Noaptea doarme în roşu.Sunt fără umbrelă şi stau sub un nor  nuanţat într-o mie de culori, cu ea sub piele, cu ea cu sau fără umbrelă.Când e sub pielea mea, pielea e fină.

De o vreme, nu se mai aude Piţi .Ba da se aude.Băieţii sunt îndrăgostiţi de Piţi.Au pierdut-o pe Piţi şi toţi strigă în disperare Piţi şi Piţi, iar ploaia mitraliază ascuţit cu scârţâite dureroase, cu scâncete, cu vocale, consoane, poate chiar semi-vocale.Toate duc către Piţi.Vroiam să fac asonanţă dar n-am scris nici măcar un vers.Îmi lipsesc virgule, unele sunt în plus, nu potrivesc cuvintele şi nici nu pun punct că scriu foarte abrupt.Piţi de fapt, chiar şi de drept, e doar în mintea mea.Piţi e iubită de toţi şi nici măcar nu există, e doar un nume fictiv.Piţi nu vine de la Piţigoi şi nici de la termenul vulgar “piţipaoncă”,  vine de la Piţurcă, pentru că prietenii mei joacă “Ţurca”, pentru că în mintea mea ea merge ca o curcă şi pentru că toată lumea pare-mi-se că vorbeşte-n turcă.Toată lumea strigă “wei piţi”.Piţi e prietena noastră comună.Dacă vrea să fie mai senzuală dar la fel de caraghioasă , o să îi zic Pişi, nu Pisi.O să rămână Piţi.

Suntem în creierul munţilor foarte aproape de depresiunea dintre creierul mare şi cerebel.Mai sunt câţiva prieteni şi în pavilionul urechii şi o strigă pe Piţi, pe fata din mintea mea.În inima mea e o altă ea şi inima mea e doar a ei.Doar mintea e dedicată banalităţilor, iar Piţi e o imagine banală.Nu  prea gândesc şi când gândesc ,gândesc prost .Gândesc cu cerebelul, d’aia refuz să gândesc cu părţi ale capului, că gândesc prost.Gândesc cu piciorul, cu genunchiul, uneori şi cu cotul. Simt o durere profundă în cot.Acută durere. 

Plouă torenţial.Eu stau în ploaie pe o piatră de Retezat, lângă o râpă.În râpă behăie o oaie: “wee”.Eu zic sec “behehe”.Băieţii behăie şi ei către Piţi.

Piţi e o fată senzuală, dulce, poate chiar tare.E 3 în 1 şi vorbeşte politicos ca o lady.”Diii călutz.Mână we calu”.E creată cu picioarele, cu mii de şuturi în fund, cu mâinele, cu sute de palme peste faţă, cu gura, cu zeci de înjurături”we piţi ce aia a mea”, scrisă cu creionul, ştearsă cu guma.Am “şters-o we”.

Piţi.

Eu încă sunt mitraliat de ploaie.E ea sub pielea mea, e scut , e putere , e viaţă , e plăcere ,e parte din mine. Aer curat..nu tu betoane..nu tu maşini..nu tu Euri..Beau lapte de bivoliţă închis ermetic într-un ambalaj de mozzarela, produsă la ferma de bivoli.Cât de bună poate fi, cât de fără gust e brânza şi cât de bine poate să sune în altă limbă?

Sunt fără bani, fără maşină, fără griji , fără umbrelă şi plouă.Eşti umbrela perfectă, impermeabilă.Nu eşti un obiect.

O radiez din nou pe Piţi.

Mă dau iar cu trenul spre casă, spre jungla cu gorile în copaci, cu Neandhertalieni cu Drosophilla Melanogaster în nas, cu picături de opium în ochi şi cu mercur în sânge.Care e mai jegos, mai murdar, mai orb si mai mort decât mine?

Înapoi la lumea bună, înapoi la betoane.Mai iau o gură de iarbă şi pasc ca calul şi pască cală că iarbă e destulă.Iau şi o gură de trotuar proaspat crescut printre bălţi şi tot mai bună e lucerna, că calu o paşte, pască şi cala..Şi un Paşte Fericit printre betoane.

Cu drag Domnul Vacant,

Franz.Franz nu e vacant, e doar al tău.